Melanie Lee, fostă membră a trupei ChoColat, care s-a despărțit oficial anul trecut, a acordat un interviu bloggerului australian Kpopalypse. Dacă vreți să aflați punctul de vedere al unui idol, care a trăit în industria kpop din Coreea, citiți articolul de mai jos.

Interviul a avut loc în aprilie 2017. Mesajele lui Kpopalypse sunt scrise îngroșat, cele ale lui Melanie sunt scrise normal.  Iată interviul postat de Kpopalypse.

**

 

Cei mai mulți artiști kpop nu vor să suțină un interviu Kpopalypse, și ținând cont de presiunea la care sunt supuși ca să-și mențină o imagine fără pată, cine i-ar putea învinui? Interviurile mele merg până-n pânzele albe, atât cât vor să meargă cei intervievați, mult mai departe decât le e confortabil celor din industria kpop. Din acest motiv am fost surprins să găsesc asta:

”Bună,

Numele meu este Melanie. Nu știu dacă ai mai auzit de acest grup , dar sunt fosta membră a unui grup numit Chocolat. Am descoperit prima dată blogul tău când ai intervievat-o pe Sarah Wolfgang. A fost un interviu grozav și mi-a plăcut cât de modul onest și profesional cu care i-ai adresat întrebările. De asemenea am admirat-o pe Sarah pentru că s-a destăinuit cu privire la experiența sa. Au existat speculații cu privire la trupa mea,  de ce am dispărut atâta vreme fără explicații, de ce ne-am despărțit. Deoarece contractul meu s-a încheiat, aș fi interesată să răspund unor întrebări. Orice întrebări ai pentru mine. Dacă ești interesat să faci un interviu, anunță-mă. Dacă nu, îți mulțumesc pentru timpul acordat și continuă treaba bună pe care o faci! Mulțumesc”

Evident, am fost nerăbdător să fac un interviu cu Melanie, care a fost deosebit de curajoasă și a avut multe de spus. Tot interviul este mai jos, aproape fără editări. Citește și fii informat!

**

Melanie Lee în culise, promovările pentru ‘I like it’

Bună, ce faci?

Sunt bine!

ChoColat s-a destrămat, corect?

Da, într-adevăr

Când s-a întâmplat asta, mai exact? Știu că ‘Black Tinkerbell’ a fost ultima melodie promovată de ChoColat, după care a urmat o lungă perioadă de liniște, nu știu sigur ce s-a întâmplat.

Contractul nostru s-a încheiat în februarie 2017. În tot acest timp toată lumea a rămas cumva retrasă, fiecare  cu ale sale, așteptând să expire contractul, dar din cauza contractului eram obligați legal să nu spunem nimic. Nu puteam declara nimic și lumea era curioasă ”hei, ce faceți, de ce nu spuneți nimic?” iar noi făceam ”aș vrea să pot spune dar nu pot!”.

Vom reveni asupra sfârșitului trupei mai târziu, acum aș vrea să vorbim puțin despre cum ți-ai început activitatea în grup.

Totul a început în școala generală, eram în clasa a șaptea, mergeam la o școală militară din Coreea de Sud, acolo am întâlnit o fostă colegă de trupă, pe Tia. Mamele noastre se cunoșteau, erau prietene cu mult timp în urmă, iar când ne-am mutat acolo au reluat legătura, așa ne-am cunoscut. Am aflat că Tia era gazda unei emisiuni pentru copii în care se învăța limba engleză, și probabil a intrat în contact cu agenția noastră, cu șeful nostru. Acesta voia să formeze un grup cu membri pe jumătate coreeni, ceva nou, ceva ce nimeni nu văzuse până atunci. Deoarece Tia locuia într-o zonă unde copiii proveniți din părinți de rase diferite erau un lucru obișnuit – într-o bază militară oameni din rase diferite se întâlnesc mereu – deci eram mulți astfel de copii pe acolo, ea căuta persoane interesate. Cum mamele noastre erau prietene, Tia m-a întrebat și pe mine, iar eu [simulează voce de ‘copilul Melanie’] ”daaaa, siiiigul, vleau să fiu faimoaaaasă, hai s-o facem!”. Cine ar fi ratat ocazia? Probabil unii ar fi renunțat, dar eu am sărit ”sigur, sunt pentru, hai să mergem!” și cam așa a început totul.

Țin minte când ChoColat a debutat, partea cu ”rase amestecate” a jucat un rol important în popularizarea trupei. Mă întrebam dacă a fost întâmplătoare sau a fost planificată.

A fost total planificată. Asta a fost intenția fostului șef, a vrut ca fiecare membru să fie pe jumătate american, coreean, chinez, japonez, nu conta, important era să fie pe jumătate coreean, pe jumătate de o altă naționalitate, un grup cu naționalități mixte, ceva ce nu mai fusese până atunci, ceva care să producă impact. Până la urmă nu a ieșit chiar așa, dar asta a vrut inițial.

Prin urmare ai ajuns în trupă datorită familiei, nu a fost un ideal la care ai visat, a apărut ocazia, ai zis că sună fain și ai profitat de ocazie.

Corect. Mereu mi-a plăcut să cânt, să dansez, dar nu am luat în calcul asta ca pe o posibilă carieră. La un moment dat, fiecare fată probabil se gândește ”da, mi-ar plăcea să fac asta”, dar eu nu mă gândisem că aș fi în stare să fac asta, iar când a apărut ocazia, eram ”oh, da, hai s-o facem!”.

Știu că ai citit interviul cu Sarah Wolfgang în care a vorbit foarte pe larg despre perioada de antrenament. Sarah nu a debutat, spre deosebire de tine, dar experiența ei din această perioadă se potrivește cu experiența ta?

Da și nu. Cred, într-adevăr, că unele lucruri sunt exagerate, cum a spus și ea, de exemplu s-a întâmplat doar de câteva ori să nu avem timp de dormit. Pentru mine a început destul de ușor, iar pe măsură ce avansam, au început să ne impună restricții și să devină mai duri. La început ne antrenam vreo patru ore pe zi, o dată la două zile, iar când am terminat clasa a șaptea (primul an de școală generală, n.t.) și a început vacanța de vară, ne antrenam opt ore pe zi, în fiecare zi, și doar duminica aveam liber. Iar cu două luni înainte de debut, ne-am mutat cu toate într-o casă din Seul și ne antrenam de la 7 dimineața la 8 seara, în fiecare zi fără pauză, ne-au luat și telefoanele, nu aveam acces la internet. Aveam o femeie ca manager care stătea cu noi, evident controla tot ce făceam, ce mâncam, când făceam duș..

Melanie Lee înainte de debut

Când a trebuit să semnați contractele?

Am semnat contractele foarte devreme, cu mult înainte să începem antrenamentele, aproape imediat după ce l-am întâlnit pe fostul șef, ne-a pus să semnăm contracte, ceea ce a fost isteț din partea lui, mă gândesc, pentru că voia să ne lege cumva.

Ai găsit ceva în contract care să te pregătească pentru ce s-a întâmplat ulterior? Ca de exemplu că veți avea un manager care să stea cu voi în casă și să controleze tot ce faceți?

Cred că era ceva în contract care declara că va trebui să ne supunem regulilor agenției, că practic suntem produsul lor și orice vor ei să facem, nu putem spune nu. Nu neapărat ceva ca ”veți avea un manager” sau ceva de genul ăsta…

Dar în general era ceva care să spună că sunteți proprietatea lor, practic?

Da, era generalizat. Sincer, la vremea respectivă aveam 12 ani, toate eram minore. Eu, Tia, Julianne eram minore, cei care se uitau pe contracte erau părinții noștri. Nu-mi amintesc să fi avut avocați care să verifice lucrurile, sincer eram foarte naivă și toantă acum că privesc înapoi, habar nu aveam ce era în contract, dar l-am semnat!

Care a fost melodia de debut?

Syndrome.

 

Cum a fost primită trupa de public la lansare și cum a fost experiența debutului pentru tine?

Experiența pe care am trăit-o a fost ceva unic, ceva ce nu voi putea retrăi, ceva ce nu multă lume ajunge să trăiască. A fost captivant și foarte înfricoșător dar și extrem de obositor. Nu a fost deloc cum m-am așteptat, și nu a fost cum mi-a spus lumea că va fi, sau cum mi-au explicat cei de la agenție că va fi, atunci când am semnat. Nu a fost deloc așa cum mi-a spus toată lumea că va fi.

Cum a spus lumea că va fi și cum a fost în realitate? Care au fost principalele diferențe?

În principiu ni s-au servit promisiuni deșarte – ”veți debuta, va fi un grup cu rase amestecate, veți fi uimitoare, foarte faimoase, veți reuși, va fi revoluționar, voi doar vă veți antrena, puteți face asta, va fi foarte ușor”. Evident, șeful ne-a spus ”nu vor fi doar jocuri și distracție, va trebui să depunneți și efort la un moment dat”, iar noi eram ”da, sigur, nicio problemă!”. Poate eram eu prea tânără și naivă, dar când se apropia debutul, am avut parte de o groază de critici, foarte multe dezamăgiri, foarte mulți nervi. Foarte mulți erau supărați pe noi, că nu eram cum voiau ei să fim, că nu eram suficient de pregătite. Era complet diferit de cum mă așteptam să fie.

Adică manageri supărați pe voi…

Da, manageri supărați pe noi, toată agenția supărată pe noi, coreografii erau supărați pe noi… nimeni nu  ne spunea că am fi suficient de bune. În principiu încercau să se asigure că ne vom descurca, dar am simțit atât de multă energie negativă în acea perioadă, ceea ce era nasol, pentru că trebuia să debutăm.

Lucrurile au devenit mai grele sau mai ușoare mai târziu, după debut?

Nu au devenit neapărat mai grele, dar am ajuns față în față cu realitatea. După ce am debutat mi-am dat seama ”oau, asta nu e cum m-am așteptat să fie, oamenii nu sunt cum m-am așteptat să fie, nu pentru așa ceva am semnat”, cam asta mă gândeam.

Ați câștigat vreuna dintre voi bani?

Cred că am făcut la un moment dat 12 $, asta e tot ce am câștigat.

Cum ți-ai câștigat cei 12 $?

Am fost gazda unui eveniment numit ”The O Show” pe un canal numit Olleh TV, mi-au dat 12 $. Habar nu am ce am făcut cu ei…

Tocmai voiam să te întreb ce ai cumpărat cu ei…

N-am idee, nu-mi amintesc [râde].

Melanie Lee în culise la Olleh TV

Ai pomenit de energie negativă și că nu ți-a plăcut experiența de după debut. Ce-mi poți spune despre celelalte fete din grup, erau de aceeași părere cu tine?

Cred că fiecare a avut o experiență diferită. Cred că eu am văzut această experiență într-o lumină mai proastă decât celelalte. Eram un spirit liber înainte de debut, și mă simțeam legată, cu atâția oameni criticându-mă constant, spunându-mi ce pot face și ce nu, ce ar trebui să fac și ce n-ar trebui să fac, și eram copleșită de toate astea. Eram și mai tânără decât celelalte, probabil mi s-a părut mai rău mie decât lor, dar cred că și celelalte aveau ceva de spus împotrivă, dar nu li se permitea să vorbească despre așa ceva.

Care crezi că a fost cauza pentru care nu ați avut mai mult succes?

Cu siguranță, agenția.

Cum așa?

Am citit în interviul cu Sarah Wolfgang, a menționat și ea lucrul ăsta – indiferent cât de talentat ar fi cineva, agenția este cea care îl promovează, agenția are toată puterea. Este foarte foarte adevărat, indiferent cât am practica sau cât am interacționa cu fanii, cât am încerca să facem o impresie bună, să avem o reputație bună, dacă agenția nu face rost de spectacole și nu ne promvează, nu vorbește cu producătorii despre noi,  atunci avem un orizont foarte limitat, cu excepția cazului în care facem  ceva care să devnă viral, lucru care evident nu s-a întâmplat niciodată.

În cadrul agenției ai idee cam care este modul în care se iau deciziile?

Orice decizie este luată de șef (directorul agenției). Erau unele momente în care venea la noi – când încerca să aleagă melodia de debut, și el zicea ”care melodie vă place mai mult, care credeți că va fi un hit?”, iar noi ziceam ”asta, asta” sau ”aia, aia”, iar el zicea ”nu, nu, nu, vă înșelați. O să aleg această piesă”. Erau multe astfel de momente în care mă miram ”păi dacă tot nu iei în considerare ce spunem, de ce ne mai întrebi?”, dar eu mică și naivă ziceam [simulează voce de ‘copilul Melanie’]”cled că melodia aaaasta e mai bună, tlebuie să facem melodia aaaasta”. Totul depindea de șef, indiferent ce spuneau ceilalți. Cred că singurii pe care îi lua în considerare erau alți producători, dar decizia finală era luată numai de el de fiecare dată.

Cam cât de mult aveai de-a face cu șeful în mod normal?

Dacă încercam o coregrafie nouă, managerul ne filma, îi trimitea șefului clipul, el se uita apoi îi spunea mangerului ce părere are, iar managerul ne transmitea nouă ce părere are șeful. Cred că puteam lua direct legătura cu el numai dacă… de fapt niciodată… am fi putut lua legătura cu el, dar nu cred că ar fi vrut așa ceva.

Când erai în trupă în timpul activităților, cât de conștientă erai de reacția fanilor și de comentariile lor?

Eram foarte conșientă, chiar foarte. Eram genul de persoană căreia chiar îi păsa ce crede lumea și chiar mă afecta, mă simțeam rănită foarte ușor sau mă entuziasmam foarte ușor. Nu știu de ce continuam să le citesc, deși de fiecare dată când citeam comentarii ori plângeam, ori – nu știu – dar era un fel de dependență, voiam să știu ce crede lumea despre mine, deși în jumătate dintre cazuri nu era o părere bună.

Crezi că până la urmă toată experiența asta te-a făcut mai fericită sau mai tristă?

Până la urmă, așa cum sunt azi, sunt foarte fericită unde am ajuns, de persoana care sunt, de lucrurile în care cred, de lucrurile pe care vreau să le spun copiilor mei într-o zi, de sfaturile pe care le-aș da. Până la urmă s-a terminat cu bine, dar a fost o vreme când mă gândeam ”am o criză a vârstei de mijloc deși am doar 14 ani, doamne, cineva să mă salveze!”.

Atunci când luați legătura cu fanii ce măsuri de control se adoptau, cum erați controlate?

Aveam mulți fani străini, fani care nu vorbeau coreeana. Agenția noastră voia să fim active pe Twitter, să trimitem mesaje în engleză, sau orice altă limbă vorbeam, să avem un public variat. Dacă voiam să postăm imagini, mereu ne urmăreau de pe conturile lor. Dacă nu le plăcea o fotografie, ne spuneau s-o ștergem imediat, dacă era vreo imagine cu noi pe care o găseau drăguță ne spuneau ”ar trebui să postezi această fotografie chiar acum” sau câteodată spuneau ”hei, mergeți la un spectacol TV, nu credeți că ar trebui să postați un mesaj pe site-urile de socializare?”, lucruri din astea.

Deci vă țineau din scurt în privința site-urilor de socializare?

Exact, dar au fost multe situații când am postat fotografii cu mine fără machiaj, iar managerul se enerva ”dă jos imaginea ceea chiar acum! Nu știu ce ți-a trecut prin cap!” iar eu ”ok, îmi pare rău, probabil sunt urâtă”.

Care erau regulile cele mai neobișnuite în legătură cu comportamentul vostru, la care nu v-ați așteptat?

”Poartă-te mai coreean”.

Ok, ce înseamnă asta mai exact?

Unul dintre lucrurile pe care le-am aflat – nu pot vorbi pentru celelalte fete, doar pentru mine personal – mai ales la începutul experienței, a fost că sunt ”prea americancă” sau ”prea străină” sau cum vrei să zici. Ei spuneau ”nu te comporți ca o coreeancă, ești prea americanizată!”. Felul în care vorbeam, nu eram suficent de politicoasă, nu eram suficient de tăcută, chiar și felul în care arătam, ziceau ”arăți prea american”. Deci când trebuia să debutăm, motivul pentru care mi-au tăiat părul, frizura din ‘Syndrome’, a fost ca să arăt mai tânără, dar și ca să arăt mai asiatic, cu breton și păr scurt. Asta mi s-a părut ridicol, pentru că eram la vârsta în care încercam să-mi dau seama cine sunt. Acum că mă gândesc, e vârsta experimentelor, când trebuie să aflu cine sunt, și iată că eram cu niște oameni în față care îmi strigau să nu fiu cine sunt eu. E parte a ceea ce sunt, pe jumătate sunt coreeancă, dar pe cealaltă sunt multe alte lucruri iar ei îmi spuneau ”trebuie să fii exact asta, altfel oamenii nu te vor plăcea, trebuie să fii tipul ideal de coreeancă ce le place lor”, iar eu mă miram ”păi ce rost are să faci un grup cu rase amestecate dacă vreți să fim un anumit tip de persoane? Nu înțeleg!”. Asta mi s-a părut cel mai dificil.

Melanie Lee cu Julia Alfieri. Prima zi cu păr scurt

Le plăcea ideea de grup cu rase amestecate dar nu le plăcea ce ar însemna asta din punct de vedere cultural probabil?

Da, exact. Cel mai mult am fost criticate de către manageri pentru felul în care arătam. Eram pe jumătate americancă, mi se spunea ”ești pe jumătate americancă, ai tendința de a te îngrășa, trebuie să rămâi palidă să nu ți se închidă la culoare pielea”, lucruri care nu aveau niciun sens, înțelegi? Asta mi se părea ridicol, pur și simplu nu înțelegeam.

Care era meniul zilnic de obicei?

Oh, oau. Hm… stai să văd. Deci, înainte să ne mutâm împreună, cu managerul-femeie, eu nu am ținut dietă, mâncam ce pofteam, pentru că aveam 12 ani, de ce mi-aș fi controlat dieta? Dar după ce ne-am mutat, managerul controla tot ce mâncam. Sunt sigură că celelalte fete își controlau dieta și înainte să ne mutăm împreună, dar mie nu mi-a păsat până ce nu ne-am mutat. După ce ne-am mutat mâncam mai mult piept de pui fiert, simplu, uneori poate aveam vreo salată asortată. Alteori, când managerul nu avea timp să facă rost de pui, ne trimitea la chioșc să luăm niște batoane nutriționale, mâncam vreo două-trei din alea pe zi, poate vreo banană și atât. Uneori, când eram mai norocoase, ne lăsau să mergem să luam niște salată și niște pâine de la un magazinaș numit ‘Paris Baguette’. Asta era tot. Eu am avut noroc că eram cea mai mică din grup, la înălțime și greutate, nu erau așa urmări grave cu mine cum erau cu celelalte fete, dar cam așa au stat lucrurile o bună bucată de vreme.

În privința antrenamentelor, care a fost raportul între diferite tipuri de antrenament, ca de exemplu cât v-ați antrenat la cântat, la dans, la sală? Cât te-ai antrenat în diferite privințe?

Mai întâi am început antrenamentele pentru cântat, pentru că eram încă la școală și nu mă puteau lua în fiecare zi. Au început cu vocea și asta o dată, de două sau trei ori pe săptămână, nu-mi amintesc exact, a fost cu mult timp în urmă. Apoi am început cu lecțiile de dans, de trei ori pe săptămână, luni, miercuri și vineri după școală, mergeam cu mașina, și cred că în zilele rămase făceam lecții de cântat. Până la urmă am lăsat de tot lecțiile de cântat, șeful ne-a zis ”repetați fiecare în parte, dar trebuie să ne concentrăm pe dans”, iar noi ”ok, cum o fi”, așa că am început să facem doar antrenamente pentru dans. Cam asta a fost. Pentru gimnastică, nu ne-au trimis niciodată la sală, tot ce ne-au spus a fost ”nu mânca, nu mânca, nu te îngrășa, nu te îngrășa, te rog!”, iar eu ”o-kay!”.

Melanie Lee înainte de prima promovare pentru ‘Black Tinkerbell’. Această fotografie fusese postată pe instagram, dar ștearsă imediat

Cum ți se par melodiile trupei ChocColat? Le mai asculți?

[râde]Da, chiar ascult uneori. Pentru mine, când familia și prietenii mă întreabă, e ca un fel de fotografie nasoală din albumul școlii, e mereu acolo dar nu prea vrei să te uiți la ea pentru că e urâtă, sau ciudată, cam așa ceva. Mă bucur că am trecut prin asta, îmi plac unele melodii, aș zice că preferata este ‘Black Tinkerbell’. Lucrul care m-a deranjat cel mai mult este că nu am putut alege niciunul dintre ele. Noi nu am avut niciun cuvânt de spus în privința niciunui cântec, de asta nu sunt atașată deloc de ele.

Deci nu doar că nu le compuneți, dar nici măcar nu alegeți nimic în privința lor.

Da, exact. Cred că cel mai mult am fost implicate în ‘Black Tinkerbell’, dintr-un motiv sau altul, nu știu de ce. Ne-am întâlnit des cu compozitorul și am vorbit despre melodie, despre semnificația ei, și probabil de asta este melodia mea preferată. Față de celelalte melodii nu am niciun fel de atașament.

Și până la ce punct v-ați implicat în această melodie? Pentru ce îți poți asuma responsabilitatea?

Cântat – vocea mea! Nu vreau să spun că prin implicare puteam decide ”să facem asta, să facem aia”, mai degrabă am avut posibilitatea să vorbim cu persoana care compunea melodia, să vorbim despre melodie și despre semnificația versurilor și despre felul în care voia să cântăm. A fost mai semnificativ decât orice altă piesă pe care am înregistrat-o. La celelalte piese era ceva gen ”hei, ascultați asta. Vă place? Ei bine, e noua voastră melodie!” și dup-aia mergeam să o înregistrăm, iar producătorul ne spunea ”vreau să sune așa!” și exact așa făceam. Cu ‘Black Tinkerbell’ chiar am avut o conversație despre melodie, și ne-a făcut să înțelegem melodia, și de asta mi-a plăcut.

Și de ce v-ați despărțit, sau de ce v-ați oprit din activitate după ‘Black Tinkerbell’?

[râde] Așa direct!

Poți alege ce parte vrei din această întrebare!

Ok, deci de ce ne-am despărțit…

Sau, mai degrabă, de ce ați încetat activitatea.

După părerea mea – și spun asta ca să nu sară lumea ”hei, nu așa s-a întâmplat” – cred că era ceva de așteptat, de multă vreme. Adică de foarte multă vreme, poate chiar de la început, mă așteptam la asta pentru că vedeam cum suntem tratate, nu doar de către agenție, ci de întreaga îndustrie muzicală. Eu, personal, am fost atât de copleșită și de șocată încât am început să urăsc industria muzicală, pentru modul în care mă făcea să mă simt, pentru ce-mi spuneau să fac. Să trăiești împreună cu alte patru fete, trei la sfârșit, te mai dai cap în cap, nu te împaci mereu, până la urmă vei avea păreri diferite, mai ales în legătură cu noi și cu agenția. Erau multe lucruri în privința cărora aveam păreri diferite dar eram forțate să cădem de acord. Agenția era mai puțin dură cu noi în unele privințe, dar de regulă era ”faci asta, dacă eu îți zic să fac așa, atunci așa faci!” și cred că pentru mulți idoli e destul de ușor să se supună, dar pentru mine, din cine știe ce motiv, eu nu puteam suporta, era prea mult pentru mine.

În ce privințe era agenția mai puțin dură cu voi?

Cred că pentru că eram foarte tinere. Cu dieta, erau unele momente în care ne plângeam ”putem să mâncăm asta, vă rugăm, vă rugăăăăăăăm?” iar ei erau de acord. Dacă nu ne simțeam bine și nu puteam veni la antrenamente ziceau ”ok, atunci amânăm antrenamentele câteva ore”, ceea ce e aproape nebunesc în timpul antrenamentelor pentru că se presupune că dai 100%, chiar și dacă ești bolnav, tot vii. Deci în aceste privințe cred că erau mai iertători, nici nu știu dacă are sens ce spun.

Care e reversul medaliei, în ce privință erau foarte stricți iar tu nu puteai fi de acord? Era vorba numai de dietă?

Nu. Cred că totul se leagă de felul în care am fost tratate pentru faptul că nu doream să fac ce-mi spuneau. Chiar și numai sentimentul de a fi tratată ca un obiect, ca un produs – ceea ce practic eram, am semnat pentru asta – dar modul în care ne tratau era prea mult pentru mine. Toată mentalitatea asta ”ce-ți zic să faci, aia să faci, nu poți spune nu” și faptul că se așteptau din parte noastră să ne simțim norocoase pentru asta, pentru că ”foarte mulți oameni ar ucide ca să fie în locul vostru”, ceea ce e adevărat, dar… cred că în toată industria kpop mentalitatea este că ”ești norocos că lucrezi cu mine, ești norocos să fii aici, atâția oameni ar ucide ca să fie în locul vostru, nu te poți plânge de nimic, pentru că te ajut să devii o vedetă”. Probabil eram la vârsta pubertății și eram mai rebelă de felul meu și nu eram deloc de acord cu asta.

Între ‘Black Tinkerbell’ și despărțire ce ați făcut fiecare? Ce faceți când sunteți într-un grup kpop și nu aveți activități?

În realitate nu țin legătura cu toate colegele mele. Țin legătura doar cu o colegă, cu Juliane. Nu dontr-un motiv anume, doar că eu și Juliane ne-am împrietenit și s-a întâmplat să ținem legătura. Știu că celelalte fete au propriile lor proiecte, cred că Tia urmează niște cursuri online, am văzut un mesaj pe Twitter. Nu am idee ce face Soa, nu am vorbit cu ea de ani de zile.

Melanie Lee și Juliane Alfieri, în spatele scenei, în timpul promovărilor pentru ‘I like it’

Tu ce faci în această perioadă?

M-am mutat în Statele Unite, nu mai stau în Coreea. Sunt căsătorită și încep și eu niște cursuri online, cam asta fac!

Ce studiezi?

Nu am încă o diplomă, încerc să obțin o adeverință de studii, pentru că acum chiar nu știu ce voi face cu viața mea, dar presupun că îmi voi găsi drumul până la urmă, când va veni timpul.

În încheiere ai vrea să adaugi ceva? Dacă ar fi să dai un sfat cuiva care pornește pe drumul tău, ce i-ai spune?

Aș spune exact ce a spus și Sarah Wolfgang: n-o face! dar dacă vrei să urmezi această cale, crede-mă că nu va fi deloc așa cum crezi. Nu e vorba doar de faimă, jocuri și distracții, trebuie să fii pregătit mental. Mai ales că știu că sunt mulți străini care vor să devină idoli kpop, văd mulți străini care se duc la concursuri de cântat, iar când există acea diferență culturală, care pentru mine a fost partea cea mai grea – crești într-un anumit fel, apoi încerci să ai succes într-o altă cultură, trebuie să faci lucrurile diferit, să devii o persoană diferită – e foarte dificil, trebuie să te adaptezi și s-ar putea să nu vrei să te adaptezi, sau poate vrei dar e dificil și dacă ești ca mine îți vină să zici ”du-te naibii!”. Până la urmă, pentru cine se întreabă, nu, nu voi reveni niciodată în kpop, știu că Tia vrea să continue în kpop, își poate urma drumul, cred că va fi grozavă dacă reușește, și… Sunt vie, n-am murit! Văd că unii se întreabă dacă mai sunt în viață…

Îți mulțumesc foarte mult pentru interviu!

Îți mulțumesc și eu, îmi faci o uriașă favoare, mi-ai luat o piatră de pe inimă!

Mă bucur că lucrurile merg bine pentru tine. Motivul pentru care fac acest lucru este ca să aduc în atenția fanilor kpop aceste aspecte, foarte multă lume din fandomul kpop trăiește cu iluzii despre ce înseamnă acest proces, nu văd lucrurile așa cum sunt, despre oamenii implicați…

Mie-mi spui?

O parte din misiunea mea este să tai în carne vie și să le arăt că nu e chiar așa cum se crede, iar inteviul cu tine este foarte valoros pentru mine. Când eu spun aceste lucrurile, lumea nu mă crede numaidecât…

Pot să mai adaug ceva?

Da, sigur, dacă vrei să mai spui ceva.

Când ai zis că ”lumea nu vede lucrurile așa cum sunt” mi-am amintit ceva în legătură cu sănătatea mintală, crezi că ar fi util pentru interviu?

Bineînțeles. Foarte util.

Ca să spun pe scurt, încă de prima dată, de la antrenamente, m-a afectat la nivel psihic, pentru că oamenii îmi ziceau să nu fiu eu însămi, să fiu cu totul altcineva, toată povestea cu ”fii mai coreeancă, nu fi americancă, trebuie să slăbești, nu te îngrășa”, toate acestea m-au doborât, mai ales criticile care nu mai încetau, mereu negativitate. Te face să crezi că nu valorezi nimic. Mereu mă gîndeam ”nu sunt suficient de bună”, aveam 44 de kilograme la 162 cm la un moment dat și omaenii tot îmi ziceau că sunt grasă, și mereu mă gândeam ”doamne, niciodată nu voi reuși să slăbesc”. Toate acestea au condus până la urmă la probleme psihice grave, am ajuns în depresie, am ajuns să mă rănesc singură și să fac și terapie. În fiecare miercuri la 9 mergeam peste drum la psihiatru, și am vrut să împărtășesc acest lucru cu publicul. Toate acele aspecte negative și modul în care eram judecată m-au afectat. Știu că mulți se descurcă altfel cu asemenea lucruri, dar pe mine m-au afectat foarte mult, și părinții au rămas cu inima frântă atunci când au aflat că ajunsesem să-mi fac rău. Agenției nu i-a păsat, știau de lucrurile astea, dar când managerul a văzut urmele a zis ”să nu mai faci asta” și cam atât. E foarte reală presiunea mentală la care sunt supuși idolii. Nimeni nu trece însă prin aceleași dificultăți, eu am trecut printr-o situție foarte nasoală, dar s-a terminat cu bine. A fost foarte urât pentru mine la un moment dat. A fost și o experiență uimitoare, dar – pentru cei care vor să intre – să știți în ce intrați, să vă pregătiți din punct de vedere psihic, trebue să ai obrazul gros, eu nu am avut un așa obraz gros, am lăsat lucrurile să mă afecteze, urăsc că am lăsat toate acestea să mă afecteze, dar asta a fost, și până la urmă m-au făcut persoana care sunt azi.

Voi include și asta în interviu!

Mulțumesc!

 

Sursa: Kpopalypse blog